Sentimente I

Sta in pat si se uita in gol. Ochii ii sunt plini de lacrimi si exprima o infinitate de sentimente: tristele, teama, resemnare, emotie, amintiri. Nu a mai iesit din casa de o saptamana, de cand el i-a inchis telefonul in nas, si de atunci nu a mai dat nici un semn de viata. In camera a dat posterele jos de pe pereti, a pus patul in locul dulapului, iar biroul in locul patului. Toate doar pentru a inceerca sa il uite. Avea nevoie de o schimbare. A sters toate pozele cu ei doi din calculator, insa pe cele din telefon nu le-a putut sterge. Pur si simplu, nu a putut. In primele zile, a incercat sa il sune, insa el nu i-a raspuns, asa ca a renuntat si a incercat sa se obisnuiasca cu ideea ca nu mai sunt impreuna

Totusi, nu il poate uita! Chiar daca a mutat mobila, a sters pozele, a dat posterele jos de pe pereti, amintirile au ramas, si nu le poate sterge. Si nici nu vrea. Sta in pat, si, uitandu-se in gol, si se gandeste la cum s-au cunoscut. Era la balul bobocilor la el la liceu. L-a observat de cum a intrat. Iesea in evidenta din toata multimea. Era inalt, slab, brunet, cu parul putin lung, avea ochii verzi si gene foarte lungi. Era sexy. Si el o remarcase, si era hotarat ca pana la sfarsitul serii sa faca rost de numarul ei de telefon. Si asa s-a si intamplat. Pana la sfarsitul serii erau deja impreuna. Nici unul nu se gandea ca va fii ceva serios, dar dupa doar o luna ea il iubea nebuneste.

De atunci, trecuse un an. Aveau atatea amintiri impreuna, si toti erau siguri ca nu se vor desparti niciodata. Erau perfecti impreuna. Insa el a plecat fara nici un motiv…o lasase singura, parasite, fara nici o explicatie. In capul ei se nasteau o multime de intrebari. De cea parasit-o? Nu o mai iubea? O iubise vreodata? Gasise oare pe altcineva? I se intamplase ceva rau? Nu stia. Incerca sa se convinga ca nu-i pasa, si ca se poate descurca si singura. Adevarul, insa, este ca nu era deloc bine! Nu se putea gandi decat la el. La prima intalnire, la primul sarut, la prima noapte de dragoste, la el, si numai la el!

Va urma...

Orasul ne invata sa nu mai zambim!

Eram ieri în 66 și mă duceam spre Vasile Pârvan, la proful de chitară. Stăteam pe scaun pentru că era oarecum gol troleul, iar chitara devenise destul de grea, sau eram eu prea obosită. În fine… m-am așezat și mă uitam cu o privire pierdută, gânditoare pe geam. Era cam aglomerat traficul, așa că aveam timp să “admir” fiecare clădire și om care trecea. Atunci am realizat doua lucruri:

Primul este acela că toate, dar absolute toate clădirile aveau măcar un “graff” pe ele! Arătau ca dracu’! Nu am nimic împotriva graff-ului, îmi place, se poate numi chiar artă, însă ce avem noi nu e artă. Sunt doar niște mâzgălituri care vor să fie “tag-uri”. Toți se semnează pe clădiri, de parcă ar fi ale lor! “Numele proștilor, scrise pe toate gardurile!”. Culmea e că și-au găsit să își arate “talentul” tocmai pe clădirile din centru, chiar și pe clădirea Universității, ca să arate cât de șmecheri sunt ei. Dar ce m-a deranjat cel mai tare e faptul că autoritățile nu fac nimic pentru a-i prinde, sau măcar să șteargă cumva desenele alea patetice. Ok, ei sunt niște copii fără ocupație, care s-au gândit să mâzgălească ceva, ca bebelușii care desenează pe pereți. Dar poliția ce face? Vă spun eu, doarme, freacă menta! Asta m-a enervat la culme!

  Al doilea lucru pe care l-am realizat: toți oamenii au devenit niște roboți. Toți sunt serioși, nu zâmbesc, nu râd, nu cântă, nu sunt fericiți! Toți au aceeași figură de “om serios”, merg la serviciu, se duc acasă, se culcă, iar a doua zi o iau de la capăt. Sunt niște roboți! Iar dacă se găsește cineva care să fie bine-dispus, să cânte, să râdă pe stradă sau în troleu, îi este stricată fericirea, atrăgându-i-se atenția că îi deranjează pe ceilalți. Ceea ce mi se pare o prostie. Nu ai cum să deranjezi pe cineva fiind bine dispus. Atitudinea asta a oamenilor mă întristează… oamenii ar trebui să fie plini de viață, nu niște roboți controlați de probleme și de rutina zilnică.

După aceste două constatări am avut una dintre cele mai proaste zile ale mele. Am devenit și eu un fel de robot, ceea ce nu mi-a plăcut deloc. Concluzia: orașul arată mizerabil, iar oamenii se simt mizerabil!

Avea dreptate Chirilă: “orașul ne învață să nu mai zâmbim!”

2 Noaptea

Ce fac eu la 2 noaptea? Scrie idei pentru film, ascultă “The Script – You won’t feel a thing” și, cel mai important, nu pot dormi.

Mâine probabil voi fi un fel de zombie chiar și la teatru, unde se presupune că trebuie să fiu cât mai trează. Of, chiar nu îmi e somn, și nu am nici net, nici de tv n-am chef și toți dorm la ora asta. E un sentiment ciudat. Mă simt liberă să fac orice. Aș putea ieși pe balcon să fumez, sau m-aș putea plimba pe străzile pustii și singuratice. Sau pur și simplu aș putea sta aici să scriu o ... chestie care pe tine nu cred că te interesează. Și totuși, de ce mai citești? E doar un text scris la 2 noaptea, în lipsă de altceva și de somn. Dar te-am făcut curios, nu? vrei să vezi dacă până la sfârșit scriu ceva interesant. Ei bine, acest text nu reprezintă și nu e menit să transmită nimic. Poate doar plictiseala și insomnia mea. În afară de asta, un mare nimic. De ce? Pentru că n-am chef și nervi la ora asta de filozofii. Tot ce vreau acum e să merg la mare! Ascult Vama și visez cu ochii deschiși...ciudat, nu? Când trebuie să visez și eu ca omul normal, eu stau și visez cu ochii deschiși. Oricum, eu nu înțeleg de ce te-ar interesa chestia asta. Totuși, dacă te interesează, sper să nu stai până târziu doar ca să citești.
Și acum, ca să nu spui că nu am scris nimic profund...:

“Am să alerg la mare

Să-mi spăl sufletul de noroi

O să-l ard în soare

Și-l las să spună prostii

Și-o să am sufletul împăcat!”
...cu toate că versurile astea nu le-am scris eu, ci Chirila.

First day

E prima zi de școală. Am ghiozdanul în spate și mă pregătesc să plec. Mama și tata vor să vină și ei, însă trebuie să îl ducă pe fratele meu la grădiniță. Adevărul este că am nevoie de ei acolo, deși îmi e frică, în același timp, să nu fie singurii părinți. 
Ies. Am emoții. Îmi tremură tot corpul, dar încă nu știu dacă de emoție sau de frig. Îmi amintesc fiecare primă zi de școală și parcă nici una nu a fost la fel ca asta.

Mă duc spre stație, dar nu mă grăbesc. Încerc să amân cât mai mult posibil momentul reîntâlnirii cu școala. În sfârșit, vine troleul și ajung repede la liceu, parcă prea repede.

Văd câteva fete care știu că sunt cu mine în clasă. Mă duc spre ele, însă nu mă simt prea bine în compania lor. Majoritatea se cunosc deja. Încerc să caut din priviri alte persoane cunoscute. Văd. Văd mulți pe care-i cunosc, însă, cum am mai spus, ei nu mă prea cunosc. Continui căutarea și văd în mulțime o foaie pe care scrie 9F. Mă gândesc: “wow, aici au clase până la F” . apoi le văd pe colegele mele cum se îndreaptă spre acel 9F. Mă uitam oarecum derutată. Mă așteptam să-l văd pe dirigu’, cu blugii și geaca de toate zilele, strigându-mă și întrebându-mă cum mi-am petrecut vacanța, apoi spunând eternele două glume: “ai 9 la purtare” și “să mă sune maică-ta diseară”. Dar nu! În schimb văd o doamnă destul de în vârstă, cu ochelari de muscă, un zâmbet fals și un 9F în care nu mă regăsesc. Unde e dirigu’? Unde e domnul Bică? Unde sunt toți colegii mei? Unde e curtea aia mică, neîncăpătoare? Unde sunt toate lucrurile cu care eram obișnuită? Sunt pierdută! Ce caut eu aici? Am greșit cumva liceul? 
Mă uit în jur și văd că toți au plecat spre “doamna dirigintă”, iar eu am rămas singură undeva în mijlocul curții. Mă îndrept și eu spre acel 9F, însă fără nici o tragere de inimă.