Deși era februarie,
soarele strălucea îndrăzneț și nepăsător. Îmi plăcea tupeul lui. Mă plimbam
prin parc singură și mă gândeam ce caut acolo... De fapt, nu cred că mă gândeam
la ceva cu adevărat. Cred că era în jur de ora 2, într-o zi de miercuri.
Evident, parcul era aproape pustiu. Ce nebun se mai plimbă singur prin parc, la
ora 2, în mijlocul săptămânii?
Nu-mi păsa! Ba chiar îmi
plăcea acea pustietate liniștitoare. Parcă îmi creasem propriul univers, în
care nu mai exista nimic rău, nimic stresant, nimic, pur și simplu, nimic. Dar
mai ales, nu exista EL. Acel “el” care mă bântuia de
luni întregi, de care nu puteam scăpa de atâta timp. Nici măcar nu știam cum ajunsesem sa fiu atât
de...afectată de el. Era ca și cum mă prinsese într-o pânză de păianjen, din
care nu mai puteam scăpa. De ce? Nu știam. Tot ce conta acum era că găsisem un
moment de liniște, un loc în care el nu exista.
M-am așezat pe o bancă,
lângă lac. Nu era nimeni prin preajmă, așa că am închis ochii, liniștindu-mă,
golindu-mi mintea de el, de ea, de ei, de toți! Era atât de bine! Mă simțeam în
stare de orice, mă simțeam liberă.
Am deschis ochii. Eram în
pat, iar el era lânga mine, acoperit pe jumătate cu cearșaful alb, puțin
șifonat. Mă uitam în jur și vedeam o sticla de vin, uitată parcă intenționat pe
jos, chiar langă pat. Vedeam sutienul meu cu dantelă aruncat la întâmplare. Mă
uit la ceas. Era ora 7 și soarele abia răsărise. Razele lui treceau prin
perdeaua transparentă, cu ușoare tente de roșu. Mă uitam la el cum doarme. Îl
iertasem oare? Nu-mi aminteam...
